Exercițiu de imaginație. Talk-show cu Vasile Ianul și Ion Alecsandrescu invitați să prefațeze un Dinamo – Steaua de acum 25 de ani.
Nici prin cap să nu-i treacă cuiva că ștacheta dialogului ar fi coborât într-atât încât era necesar apelul moderatorului încă din start, „Domnule Ianul, vă rog eu frumos, atenție că suntem în direct!”, sau de îndemnul apăsat al lui Dinu: „Ne vede lumea!”.
Alecsandrescu sau Ianul, orice alt conducător de la Steaua sau Dinamo de-a lungul vremurilor, Dinu, Pușcaș ori Petriceanu, nu ți-ar fi lăsat senzația amară că ai greșit emisiunea precum după un duplex Becali – Borcea, când verifici la fiecare sfert de ceas sigla postului, dacă ai rămas pe canalul de sport. Nu era cazul. Alecsandrescu, Ianul și mulți alții ar fi trăncănit vreo două zile numai despre fotbal. Au iubit mai întâi fotbalul pentru că veneau din iarbă și doar după au păcătuit în cumetrii, combinații pe limbajul subteran, tot după fișa postului departamental.
Niciunul, nimeni nu și-a încolăcit în jurul gâtului fularul adversarului drept recunoștință trecătoare și nu poți decât să te miri cum de Borcea nu pricepe acum de ce are mereu stadionul pustiit, iar Becali – tribuna ostilă și ticsită de bannere înțepătoare care merg la inimă generației ’86. De parcă ar fi scrise din Ceruri chiar de Ion Alecsandrescu, pe care, ghinion, Becali nu-l poate scrijeli pe răbojul interzișilor.
Steaua și Dinamo au avut în timp în organigrama de conducere, la butoane, cum s-ar zice azi, personaje de toate tipurile. Inclusiv politruci, parașutați, cutre, oameni de paie, chiar și escroci, la plural, ca să nu se plictisească singur Mureșanu, groparul Progresului până să treacă la Dinamo. Toți erau însă mâna a treia sau a patra în club. Plevușca unui sistem care n-a găsit resurse peste ani să se primenească decât cu foști arbitri, încât ai jura că foștii jucători sunt toți azi niște tâmpiți.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER